Diana şi Dan – Trash the dress cu peripeţii

click pt. fotografii

Nu mai făcusem niciodată o şedinţă foto de genul acesta la Lepşa aşa că am primit propunerea Dianei şi a lui Dan cu entuziasm. Ce se anunţa a fi o şedinţă aproape normală s-a transformat destul de rapid însă într-o păţanie numai bună de povestit. Ştiam destul de bine însă locaţia şi am plecat la drum cu un mic plan. Printre altele, planul presupunea să sărim gardul de la Cascada Putnei şi să facem fotografiile cât mai aproape de cascadă şi poate chiar în apă. Nu aveam noi habar atunci cam cât de uzi vom ajunge.

Pentru că am vrut să fac câteva cadre mai „sofisticate” (HDR şi cu expunere lungă pt. cascadă) a trebuit să car după mine şi trepiedul. Nu ar fi fost o problemă foarte mare, însă cu rucsacul destul de greu în spate şi cu o mână ocupată cu trepiedul nu e chiar uşor să te caţeri pe stânci. Eu aveam de cărat aparatura iar Diana şi cu Dan, a căror vină a fost că s-au luat după nebunul de mine, aveau de cărat hainele de schimb. Evident, nu puteau ajunge jos îmbracaţi în mire şi mireasă.
Nu foarte uşor, am reuşit să coborâm la cascadă. Toate bune şi frumoase, eu m-am apucat de instalat iar ei au început să se schimbe. Fiind foarte entuziasmaţi de şedinţă nu am observat niciun pericol. Aşa că ne-am apucat de şedinţă. Fiind numai noi jos la cascadă mi-am permis să-mi las rucsacul deschis şi să-mi văd de treabă.
Am început cu cadrele ce necesitau trepied, apoi am lăsat trepiedul şi cu rucsacul şi m-am apropiat de ei pentru a continua şedinţa. Am mai tras noi cam doua – trei cadre când am simţit câţiva stropi de apă. Fiind concentraţi, eu cu ochiul în aparat şi ei atenţi la indicaţiile mele, şi mai ales pentru că până la urmă eram pe marginea unei cascade, nu am dat importanţă stropilor şi am continuat şedinţa. Din acel moment, nu a mai durat 20 de secunde şi a început o mare furtună. A început să plouă atât de tare şi atât de brusc încât aveam senzaţia că rucsacul meu era la un kilometru. Până am ajuns la el deja acumulase ceva apă. Mi-am strâns tot, am tras husa de protecţie a rucsacului şi ne-am adăpostit la umbra unui copac. Adăpostul ne ajuta mai mult la moral pt. că ploua la fel de tare şi acolo. Ei au început să se schimbe pt. a putea urca iar eu le-am luat-o înainte, fiindu-mi frică că va intra prea multă apă în rucsac. El are o protecţie, dar în zona în care e lipit de spate poate intra apa.
Pe cât de greu mi s-a părut să cobor cu toate astea în spate, la urcare, deşi era ud şi implicit mai riscant, nu am mai stat pe gânduri şi din două salturi am reuşit să trec de zona periculoasă. Oricum, nu era de mers încet, stâncile erau deja ude şi cred că mai tare riscam. Am reuşit să ajung sus şi să ma adăpostesc lângă o căsuţă de lemn care era plină cu alţi „refugiaţi”. A mai durat cam 5 minute potopul s-a domolit puţin, însă Diana şi Dan nu urcaseră încă. Am mers după ei şi i-am găsit urcând. Revenind la căsuţa de lemn ploaia început iar, mai tare.


Am realizat că şedinţa e compromisă şi am hotărât să plecăm. Şi bine am făcut pentru că a plouat toată ziua. Ne-am întors acolo după ceva timp şi am reluat şedinţa. De data aceasta însă am avut parte de o vreme mult mai bună. Rezultatele sunt mai jos. Sper să vă placă: